Timp de decenii, tulburările alimentare păreau a fi un fenomen exclusiv al sexului feminin. La sfârșitul anilor ’90, studiile înregistrau doar între 5% și 10% cazuri masculine în clinicile specializate. Cu toate acestea, cercetări mai recente au început să pună la îndoială această cifră: prin aplicarea unor criterii de diagnostic sensibile la preocupările cele mai frecvente la bărbați — cum ar fi obsesia pentru musculatură sau performanța fizică — s-a observat că prevalența reală ar putea ajunge la 7% și ar putea fi comparabilă cu cea a femeilor. Totul indică faptul că numărul de cazuri a fost subestimat de-a lungul anilor din cauza stigmatizării, a lipsei de conștientizare și a prejudecăților clinice tradiționale.
În plus, după cum explică pentru acest mediu nutriționista specializată în TCA: „De multe ori, simptomele la bărbați se manifestă diferit, sunt mai puțin vizibile și, în plus, există o stigmatizare mult mai mare. Ei nu vorbesc despre asta, nu o identifică ca pe o problemă sau vin târziu la consultație”. În mod particular, în consultația ei, mulți bărbați nu spun „am anxietate legată de mâncare” sau „nu pot să nu mă gândesc la corpul meu”, ci vin din alte motive: digestie greoaie, lipsă de energie, refacerea corpului. Ceea ce se află dedesubt durează să iasă la iveală.
La aceasta se adaugă tăcerea masculină. „Bărbaților le este mai greu să ceară ajutor pentru că simt că asta îi face slabi. Dacă nu au referințe care să vorbească despre asta, dacă nu văd că alții au trecut prin asta, le este mult mai greu să recunoască ce se întâmplă cu ei”, subliniază pentru acest mediu psihologul specializat în TCA, Sara Bolo.
Timp de decenii, discursul clinic și social despre tulburările alimentare s-a concentrat pe femeile tinere, slabe și albe. Masculinul a fost lăsat deoparte. „Cultura ne-a spus că suferința emoțională este feminină. Că bărbații nu trebuie să aibă complexe și să plângă. Că dacă își controlează corpul, dieta, rutina, sunt disciplinați. Nu bolnavi”, adaugă Bolo.
Se formează furtuna perfectă
Odată cu ascensiunea rețelelor sociale, s-a consolidat un nou cult al corpului masculin, impulsionat de influențatori din domeniul fitnessului și de o industrie multimiliardară a suplimentelor alimentare. Sala de sport a devenit nu doar un spațiu de antrenament, ci și un scenariu identitar în care se demonstrează controlul, efortul și masculinitatea. Produse precum proteina pudră, suplimentele pre-antrenament sau creatina — a căror popularitate a crescut exponențial — sunt prezentate ca instrumente esențiale pentru a atinge un fizic idealizat, de multe ori de neatins.
Acest fenomen cunoscut sub numele de „protein chic” transformă mușchii într-un simbol al succesului și al stimei de sine, împingând mulți tineri să adopte rutine stricte, obsesive și medicalizate, fără supraveghere profesională. „Mulți vin la consultație cu diete hiperproteice, foarte sărace în carbohidrați, sau folosind suplimente fără supraveghere. Vor să câștige masă musculară sau să piardă grăsime rapid, dar ajung să cadă în capcana restricțiilor calorice, a suprantrenării sau a vinovăției constante”, explică Esteve.
Acest lucru nu ar fi o problemă dacă nu s-ar depăși o limită: „Cea a impactului negativ asupra sănătății mentale, asupra relației cu mâncarea, asupra vieții sociale”, precizează nutriționista. Când mâncarea devine un calcul, o pedeapsă, un obstacol în relația cu ceilalți, nu mai vorbim de îngrijire personală, ci de disfuncție.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, apar alte forme de a fi bărbat. Icoane precum Pedro Pascal au fost indicate ca exemple de masculinitate mai afectivă, vulnerabilă, reală. Și totuși, este încă dificil să se rupă cu mandatul bărbatului puternic, autonom, care nu are nevoie de ajutor.
„Sunt băieți care îți spun că pot mânca doar dacă apoi merg la antrenament. Sau că se simt vinovați dacă într-o zi nu merg la sală. Asta nu este văzută ca un simptom, ci ca o forță de voință”, explică Bolo. „Dar, în realitate, ei sunt prinși într-un sistem rigid care îi împiedică să trăiască liber”.
Imposibilitatea de a numi emoțiile, de a spune „asta mă doare”, „asta mă sperie”, „asta mă depășește”, este unul dintre motivele pentru care TCA avansează în tăcere în rândul multor bărbați. Mâncarea devine singurul teritoriu în care se simte un anumit control.
La bărbați, TCA se manifestă de obicei în mod diferit: sunt mai concentrați pe creșterea masei musculare, reducerea grăsimii sau îmbunătățirea performanței fizice. „Există o mare rigiditate în ceea ce privește normele alimentare, utilizarea abuzivă a suplimentelor, teama de a rupe rutina. Dar rareori spun că au anxietate sau frică. Nu există limbaj emoțional”, avertizează Esteve.
Fraze precum „trebuie să mănânc mai multe proteine pentru a nu pierde masa musculară” sau „mă simt vinovat pentru că am mâncat asta și nu m-am antrenat” sunt indicii cheie. La fel și izolarea socială: refuzul planurilor, evitarea meselor în grup sau ascunderea disconfortului. „De multe ori, TCA este deghizat în disciplină, ceea ce îl face mai greu de detectat. În spatele lui se ascund de obicei emoții reprimate: tristețe, vinovăție, teamă de eșec, nesiguranță, stimă de sine scăzută. Corpul devine un câmp de luptă”, explică Bolo.
Și, pe deasupra, există realități mai complexe, care abia sunt menționate și care traversează cu forță această problemă: cea a bărbaților trans. „Mulți au socializat ca femei, iar corpul lor a fost interpretat din exterior ca ceva ce nu le aparținea”, afirmă psihologul. Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine, precum sânii sau șoldurile, poate genera respingere și poate duce la restricții extreme ca formă de control. „În aceste cazuri, dismorfia de gen se întrepătrunde cu TCA și este esențial să o abordăm dintr-o perspectivă intersecțională, fără a simplifica totul la „probleme cu mâncarea”.
Reconstruirea din interior
Abordarea TCA la bărbați necesită mai mult decât recomandări alimentare. Este nevoie de o abordare care să integreze nutriția, sănătatea mintală și contextul emoțional. „Trebuie să reconstruim relația cu alimentele pornind de la flexibilitate, individualizare și emoție”, afirmă Esteve.
Bolo lucrează cu terapii contextuale, cum ar fi terapia de acceptare și angajament (ACT), combinând expunerea progresivă la alimentele temute, lucrul cu valorile și reglarea emoțională. „Obiectivul nu este doar ca ei să mănânce mai mult, ci să învețe să recunoască ceea ce simt, să accepte disconfortul și să nu mai evite”.
Dar adevărata schimbare începe înainte de consultație. „Avem nevoie de o educație nutrițională care să nu idealizeze corpuri imposibile și să nu promoveze norme rigide, ci să promoveze sănătatea integrală, nu doar estetica”, propune Esteve. La rândul său, Bolo insistă, de asemenea, asupra necesității de a forma profesioniști din domeniul sănătății în detectarea simptomelor la bărbați, de a promova campanii cu referințe masculine și de a crea spații în care bărbații să poată vorbi fără a fi judecați: „Nu putem continua să educăm copiii să-și reprime emoțiile. Apoi, când apar simptomele, ei nici măcar nu știu cum să le numească”.
„A realiza că ceva nu este în regulă este deja un act de curaj”, amintește Bolo. „Obsesia pentru corp, mâncare sau antrenament poate ascunde ceva mai profund. A cere ajutor nu te face slab, te face responsabil față de tine însuți”.
Da, și bărbații încetează să mai mănânce. Sau mănâncă prea mult. Sau trăiesc obsedați de ceea ce intră în corpul lor, de parcă valoarea lor ar depinde de asta. Și chiar dacă suferă în tăcere, nu sunt singuri. Este timpul să o spunem. Și, mai ales, este timpul să îi ascultăm.
